E primul offline cu un politician la care particip de când sunt la Chişinău. De data această am dorit să merg pentru că îl cunosc pe domnul Badea de mai mult de trei ani şi eram curioasă ce zice dânsul despre shimbările politice de la Bucureşti, mai ales că citisem anterior că pleacă de la PDL la PNL.

N-o să zic despre ce-a făcut sau despre ce va face pentru cele şapte milioane de români pe care-i are în colegiu. Este activ pe facebook şi pe blog, are BalckBerry şi are grijă să vă informeze mai tot timpul despre unde e şi ce face.

Mai detaliat deste discuţia pe care am avut-o cu domnul Badea a scris Cornel, Alex, Cristina şi Cristina

Am primit răspunsuri la toate întrebările care mă interesau, am râs mult, în special înainte de plecare

I-am sugerat senatorului că ar fi extraordinar dacă şi studenţii din România ar fi motivaţi să studieze, măcar pe o perioadă de un semestru sau un an universitar la facultăţile de la Chişinău, Bălţi sau Cahul. Da, mi-aţi putea reproşa că un student din Bucureşti niciodată n-ar alege să studieze în Chişinău dacă poate merge cu uşurinţă la una dintre universităţile din Occident. Dar până nu există acest proiect, n-avem de unde să ştim că nu există doritori de a veni aici

P.S. Dacă aţi depus dosarul pentru redobândirea cetăţeniei în urmă cu mai mult de nouă luni şi n-aţi primit încă un răspuns, puteţi să-i scrieţi şi vă va comunica starea dosarului – asta chiar funcţionează

P.P.S. Domnule Badea, fumatul dăunează grav sănătăţii dumneavoastră, ar trebui să fumaţi mai puţin

Cum e la închisoare? Mai bine decât mă aşteptam. Totuşi, mai bine să nu calci pragul unei asemenea instituţii în altă calitate decât cea de vizitator. Mai jos câteva poze şi impresii. Un reportaj foto mai amplu găsiţi aici.

  A înflorit liliacul. Printre sârma ghimpată…

Am aflat că pe lângă vizitele de scurtă durată, care pot ţine până la 12 ore, deţinuţii beneficiază de câteva ori pe an şi de vizite de lungă durată, care pot ţine până la 3 zile. Camerele destinate pentru vizitele de lungă durată arată cam aşa:

Credeam până acum că doar deţinuţii VIP au televizoare în cameră. Nu e aşa. Am întâlnit multe televizoare în camerele deţinuţilor. Am văzut doar două televizoare deschise (majoritatea deţinuţilor erau în curte). Spre surprinderea mea, unui era deschis pe National Geographic, celălalt pe History

Doamna care le zice “poftă bună” deţinuţilor:

Biserica. Pentru deţinuţii ortosocsi

Şi sala de rugăciuni pentru deţinuţii de alte religii

Sala de curs. Deţinuţii au posibilitatea să opteze pentru o specializare în cadrul Şcolii Profesionale

Angajaţii penitenciarului ne-au spus că deţinuţii sunt elevi sârguincioşi. Mulţi dintre ei lucrează ca cizmari, iar banii strânşi îi trimit acasă, ajutându-şi familia

Mâncarea pentru deţinuţi, înainte de a ajunge pe masă, este supusă mai multor analize

Curtea penitenciarului

Deţinuţii fac mult sport şi participă şi la competiţii

Au acces la presă

Citat din biblioteca penitenciarului

În închisoare timpul curge foarte lent. Unii aleg să-l petreacă frumos

Vaporaşul din cabinetul doctorului

Am făcut o vizită şi la Detaşamentului cu Destinaţie Specială “Pantera”

Cred că elevilor ar trebui să li se  facă excursii la penitenciare. Văzând cum e să fii îngrădit, începi să preţuieşti libertatea Fiţi cuminţi, nu-ncălcaţi legea

Am dat de un grup de tineri, probabil majoritatea dintre ei participaseră dimineaţă la salvarea lui Lenin. Vorbeau despre ce se poate întâmpla dacă dispare acest monument şi, mai grav, ce se poate întâmpla cu Republica Moldova dacă vor dispărea toate monumentele lui Vladimir Ilici. Vai, “vor rămâne moldovenii fără istorie, ce vor vedea copii noştri”. Mă uitam la ei şi nu înţelegeam cum să-i privesc, cu dispreţ sau cu compasiune.

Unul dintre ei se oferise să stea acolo toată noaptea, în cazul în care vine românul fascist Ciobanu să le distrugă idolul. Totuşi păcat că acest Ciobanu a compromis ideea. Cum ar fi fost dacă toţi moldovenii ar conştientiza că e timpul să scăpăm de monumentele ce glorifică vremurile comuniste? De ce comuniştii merg din uşă-n uşă şi cerşesc semnături pentru cauza NIT-ului? Noi de ce n-am fi uniţi pentru o cauză?

Sunt atât de incoerenţi şi lipsiţi de logică. Eu una chiar nu-i înţeleg. Zic că sunt urmaşii lui Ştefan cel Mare şi ai Moldovei Mari, apar peste tot cu steagul bicolor din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, dar ies cu discursuri în limba rusă şi-l apără pe Lenin.

Sau Ştefan cel Mare vorbea limba rusă şi era comunist?

Ajutaţi-mă să-i înţeleg, vă rog

Foto: Constantin Codreanu

Pe-atunci, în 2008, în Republica Moldova erau sub 100 de bloguri, dintre care mai puţin de 30 active. Cu patru ani în urmă, articolele care apăreau pe bloguri nu erau preluate (doar de Unimedia – uneori), bloggerii nu erau invitaţi la emisiuni şi nici la offline-uri.

De vreo doi ani am cam neglijat blogul. Recunosc, îmi pare rău. Din comoditate. Zic ce am de zis pe Facebook sau Twitter, iar pe blog revin din Crăciun în Paşte şi-atunci fiind conştientă că nu voi avea mai mult de 100 de cititori.

Mă bucur totuşi că bloggerii anului 2012 sunt luaţi în serios. Pentru că, între timp, numărul blogurilor moldoveneşti s-a mărit considerabil, iar odată cu asta a crescut şi calitatea şi diversitatea lor. Sau, poate, cum zice Eugen, blogosfera moldovenească e tratată cu importanţă pentru că mass media de la noi şchiopătează şi e puţin credibilă (articolul lui Dragoş de ieri spune totul).

Deşi citesc multe bloguri şi-i cunosc indirect pe mulţi autori, cu puţini dintre ei am avut ocazia să interacţionez. DRP-ul mi-a oferit această ocazie. Am participat, alături de peste 25 de bloggeri moldoveni la Seminarul „Informaţie-Mesaj-Atitudine” în Poaiana Braşov (alias #poianabloggerilor).

Am avut posibilitatea să purtăm discuţii cu

Dorin Matei, redactorul-şef al revistei „Magazinul Istoric” (când eram la gimnaziu colecţionam numerele revistei, mi-aş dori din suflet ca şi în Republica Moldova să existe o revistă non-politică care să aibă cel puţin un sfert din tirajul Magazinului Istoric),

Marian Voicu ( cu toată sinceritatea, unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi pe care i-a avut TVR-ul vreodată , de ani buni e preocupat de românimea din afara României, deşi sunt subiecte care nu fac rating),

Dan Dungaciu (discursuri lungi, coerente şi deloc plictisitoare, la fel ca articolele despre Republica Moldova cu care ne-a obişnuit până acum),

Robert Turcescu ( la locul lui, cu multă experienţă în spate, deşi pe alocuri arogant

George Damian ( dintre toţi speakerii, cunoştea cel mai bine fenomenul blogosferei, fiind şi el blogger )

Cezar Ion, directorul TVR ( am crescut cu TVR-ul, în adolescenţă ştiam grila de emisie pe de rost şi numele tuturor prezentatorilor m-am simţit onorată să-l am în faţă şi să-l ascult timp de două ore),

Nicoleta Eucarie, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie (am aflat de la ea că de la începutul acestui an au fost înregistrate 38 de mii dosare pentru redobândirea cetăţeniei, iar în 2011 Autoritatea a înregistrat peste 100 de mii de dosare. Mult? Puţin?),

Emil Hurezeanu (jurnalist-veteran, bogat, deştept, l-am ascultat cu plăcere – recunosc că live e mai interesant decât la TV ),

Maria Ţoghină (unul dintre cei mai interesanţi speakeri, după mine. Am ascultat-o cu plăcere),

Doina Melinte, Preşedintele al Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Tineret (sportivă de performanţă, femeie inteligentă, absolventa Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava ),

Bogdan Gavrilă (cel mai interesant trainer pe care l-am întâlnit vreodată Mulţumim pentru ciocolate!)

Mulţumesc DRP pentru că mi-a oferit ocazia să revăd Braşovul, să petrec aceste zile minunate alături de oameni minunaţi. Sper să ne revedem cât de curând în aceeaşi componenţă

Fotografii de Cristina Evtodii

Le sugeram atunci să vină cu acţiuni mai pragmatice, să aştepte ca societatea din Republica Moldova să fie pregătită să primească aceste mesaje. Ieri, fiind la Marşul Unirii din Chişinău (deşi doar în calitate de reporter), m-am bucurat în sinea mea că aceşti tineri n-au aşteptat ca societatea noastră să fie pregătită, dar au pregătit-o ei.

Dacă acum doi ani, la acţiuni unioniste în Chişinău vedeai o sută sau două de oameni, ieri, în centrul Chişinăului am văzut câteva mii de persoane intonând melodii patriotice. Atât de frumos! Aveai impresia că întreg oraşul s-a transformat într-un imens tricolor. Dacă acum câţiva ani majoritatea trecătorilor priveau ciudat către cei care mărşăluiau, ieri am văzut o mulţime de priviri de admiraţie îndreptate către aceşti tineri. Nu mai zic de bătrânii care au venit în baston din mai multe regiuni ale ţării pentru a marca această sărbătoare.

Mâine se împlinesc 94 de ani de Unirea Basarabiei cu România. Mulţi se întreabă dacă se va repeta vreodată acest eveniment. Poate sunt egoistă, dar demult nu-mi mai pun această problemă. Pentru mine de multă vreme nu mai există două state, atâta timp cât pot să-mi fac bagajul oricând în 15 minute dacă mi se face dor şi să trag o fugă până în Suceava, Iaşi, Cluj sau Bucureşti să revăd oamenii şi locurile dragi. Da, mi-ar place să nu mai existe formalităţile de la vamă, să nu mai existe această vamă, în general. Totuşi, sunt de părerea că aceste vămi sunt pentru cei care le-au inventat. Pentru mine ele nu există.

Mulţumesc celor care au ieşit ieri în stradă. A fost o duminică de suflet. Să ne revedem şi la anul

Din acelaşi motiv am tot cărat de-acasă, în anii de studenţie, conserve, dulciuri, vin şi sucuri, deşi eram conştientă că produsele similare în România erau mai ieftine. Produsele „made in Moldova” erau pentru mine mai multe decât simple produse, fiind obişnuită să le consum de mică. Poate nu sunt cele mai bune din lume, dar tot timul am susţinut ideea că trebuie să promovăm produsele autohtone. E un fel de datorie cetăţenească, dacă vreţi, faţă de puţinii producători autohtoni care au mai rămas în Republica Moldova.

Şi chiar sunt produse autohtone de care nu m-aş despărţi niciodată. Nu concep să treacă mai mult de două zile fără brânzica glazurată de la „Big Lapic” sau fără napolitanele „Artek”.

Şi sunt multe alte branduri moldoveneşti care merită promovate. Totdeauna îi ziceam mamei că nu are rost să dai atâţia bani pe încălţămintea de la fabrica „Tighina”, mi se păreau prea mari preţurile din magazinele lor. Până am cumpărat primele cizme de la „Tighina”, care au ţinut câţiva ani şi tot nu doreau să mă părăsească

Trecând prin bazarul din Suceava, o doamnă striga că are „încălţăminte ieftină şi bună de la ruşi”. Era de la fabrica „Floarea” din Tighina. Nu sunt eu prea îndrăzneţă în cazuri din astea, dar atunci m-am oprit şi i-am zis să citească că e scris în română „Floarea” şi că e fabricată în Republica Moldova

Trebuie să descoperim aceste branduri. Iar dacă ne plac produsele descoperite, să le recomandăm şi celor din anturajul nostru. De ieri, procesul de „descoperire” a brandurilor moldoveneşti va fi mai uşor. A fost lansată campania Din Inimă. Urmăriţi campania, urmăriţi produsele moldoveneşti de pe rafturile magazinelor.

Iar dacă aţi descoperit ceva interesant, daţi sfoară în ţară

Au mai scris:

Mircea , Alex,  Artur ,  Dumitru , Anna 

Piesa prezintă drama combatanţilor războiului de pe Nistru din 1992. Este atât de dinamică, iar jocurile de lumini, împuşcăturile sunt atât de reale, încât ai senzaţia că te afli în mijlocul acţiunii.

Spectacolul arată simultat evenimentele din 92, şi anume un grup de combatanţi moldoveni care au ocupat o clădire de la periferia oraşului Tighina şi evenimentele din 2000, când foştii combatanţi au ocupat clădirea proaspăt construită în centrul Chişinăului pentru parlamentari. Pe fundal sunt prezentate imagini video din 92, dar şi din 2000, la trecerea dintre ani, când mii de oameni sărbătoreau în PMAN intrarea într-un nou mileniu, în timp de combatanţii aşteptau în clădirea locuită abuziv verdictul preşedintelui. 

Ţin minte foarte vag acele evenimente din 2000. Lumea din jur comenta că mulţi dintre cei care s-au mutat în acea clădire sunt nişte oportunişti, că nici măcar n-ar fi fost la război, dar vor să se pricopsească cu un apartament. O fi fost şi oportunişti printre ei, dar şi oameni care au mers conştient la luptă (oare acum, dacă ar fi un context similar, câţi dintre tinerii de la noi ar face lucrul acesta?), fiind convinşi că binele ţării e mai presus de binele personal. Şi erau băieţi de 20 de ani, poate şi mai tineri.

Trebuie să mergeţi să vedeţi drama umană a acestui război, drama moldoveanului care lupta de partea Chişinăului şi a moldoveanului care lupta de partea Moscovei, drama cumătrilor, rudelor care luptau unii împotriva altora, drama tinerilor care au mers binevol pe câmpul de luptă, în timp ce demnitarilor de la Chişinău de-atunci le era în cot de ei.

Am ieşit de la teatru emoţionată. Poate că am văzut pe scenă imagini care s-au întâmplat în oraşul în care m-am născut şi am recunoscut acele locuri. Mulţi trebuie să înţeleagă că termenul de „conflict” nu e tocmai potrivit pentru ceea ce s-a întâmplat în 92 la Nistru. Trebuie să folosim cuvântul „război” pentru că s-a împuşcat, au murit oameni, au rămas soţii şi copii singuri, iar ecoul războiului este viu şi astăzi.

Piesa va mai fi jucată şi pe 25 februarie, iar dacă vă decideţi să mergeţi, recomandarea mea prietenească e să nu lăsaţi haina la vestiar, veţi tremura pe parcursul spectacolului nu doar de emoţii, dar şi de frig

imagine: fest.md

Mulţumesc lui 2011 pentru că:

• mi-a oferit ocazia să fac fericit un om. Parţial, dar cred că mi-a reuşit

• am terminat cu bine facultatea. M-am ales cu o foaie A4 pe care scria “licenţiat în Comunicare şi Relaţii Publice”. Diploma, dacă voi avea nevoie de ea, va trebui s-o caut la anul la Bucureşti. Nu ştiu de ce, dar simt că va sta mult timp acolo )

• am vizitat Lituania şi am văzut cu ochii mei unde puteau ajunge moldovenii dacă aveau prin ’90 mai mult sânge în coaie. Şi nu e vorba de UE, chiar nu mi se pare Uniunea Europeană cel mai atractiv şi nemaipomenit lucru din lume, e vorba de demnitatea naţională ce au lituanienii, atitutinea lor faţă de regimul sovietic şi faţă de cei care i-au înrobit atâţia ani;

• după o pauză de un an, am revăzut marea. Iar frumuseţea vacanţei nu s-a datorat doar mării

• am fost pentru prima dată în Deltă. Mulţumesc revistei NATURA

• m-am înscris la master. Să vedem cât de încântată voi fi de faptul acesta după prima sesiune

Au fost prea multe momente frumoase, unele nu mi le amintesc, altele nu pot fi reproduse aici. Cu siguranţă a fost un an frumos, iar 2012 sper să fie cel puţin la fel de interesant. Şi va fi… mi-am schimbat nu doar locul de muncă, dar şi oraşul. Dacă am procedat corect sau nu, îmi voi da seama mai târziu

Un artist desăvârşit. Tot timpul am rămas uimită de felul cum ştie să-şi “dreseze” publicul. Doar la concertele sale am văzut sute de oameni stând aproape nemişcaţi, înmărmuriţi, cu privirea fixă la ochii blajini şi mustaţa de haiduc bătrân de pe scenă. Are un mod uimitor de a împleti versurile cu muzica, muzica cu glumele, apoi le inversează şi nu te lasă nici pe o clipă să te gândeşti la altceva. La concertele sale dispar biletele cu cel puţin trei săptămâni înainte. La ultimul concert la care am fost, la intrare era un domn foarte disperat care întreba pe toată lumea: “nu aveţi un bilet în plus? vi-l plătesc dublu sau triplu”. Eu una n-am mai văzut aşa ceva. Nu mai zic cum arată sălile în timpul concertelor sale. Cel puţin la Suceava, la toate concertele la care am fost, pe lângă cele 700 de scaune, mai erau vreo 100 de oameni care au venit cu scaunele lor sau care au stat pe scări sau în picioare timp de 3 ore. 

Cu câtă ardoare vorbeşte Tudor Gheorghe despre românism. Şi-apoi relaţia sa cu Basarabia. Atât de încărcate emoţional sunt concertele sale, încât ai nevoie de cel puţin câteva luni să-ţi revii. Apoi aştepţi următorul concert Cine nu l-a descoperit, are timp s-o facă. Şi dacă vă hotărâţi să mergeţi la un concert susţinut de Tudor Gheorghe, asiguraţi-vă cu bilet cu cel puţin trei săptămâni înainte Eu aştept revenirea lui Tudor Gheorghe la Chişinău sau Suceava, până atunci,noroc de Youtube

Click here to view the embedded video.

Foto: Marius Şuiu